Povestea legendarei paraşute militare româneşti BG7M
Saltul uluitor, rămas în istorie, al generalului care a inventat-o.
A ieşit din dotarea armatei, însă rămâne o legendă. Paraşuta militară BG7M l-a adus la sol pe inventatorul ei, generalul Grigore Baştan, de la 10.000 de metri înălţime, recordul nefiind depăşit până astăzi. Paraşutele româneşti inventate şi brevetate de generalul Grigore Baştan au intrat în dotarea trupelor de paraşutişti din armata română la începutul anilor ’70. BG7M era de o siguranţă absolută, prevăzută cu un sistem de largare, ceea ce-i permitea paraşutistului să rezolve incidente neprevăzute atât în aer, cât şi la aterizare. Dacă apăreau astfel de probleme, militarul ghinionist avea la dispoziţie paraşuta de rezervă, cea de siguranţă, botezată BG3M. BG reprezintă iniţialele inventatorului, Baştan Grigore. BG7M are trei fante care permit pilotarea cu uşurinţă pentru a asigura o aterizare în condiţii bune. Această paraşută poate aduce la sol, în siguranţă, peste 150 de kilograme, însemnând personalul paraşutist militar, container cu muniţie, armament, alimente. Cu BG7M pot fi executate lansări de dificultate pe apă, ziua şi noaptea, în munţi şi păduri, pe ploaie sau ninsoare, indiferent de condiţiile meteo.
Primul general paraşutist din Armata Română Generalul Grigore Baştan este considerat părintele paraşutiştilor militari români. Pe lângă meritele de a reforma această armă de elită, Baştan a devenit un reper în istoria paraşutiştilor. Este primul general paraşutist din Armata Română. Prin decretul din 7 mai 1971 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Române, i s-a acordat gradul de general maior, ca recunoaştere de către statul român a realizărilor sale. De numele lui Grigore Baştan sunt legate apariţia, dezvoltarea, organizarea şi pregătirea trupelor de paraşutişti, stabilirea unor recorduri militare şi activitatea de inventator al unor tipuri de paraşute aflate în dotarea trupelor de paraşutişti. Proiectul noii paraşute româneşti destinate militarilor români a început în anii ’60, pe vremea în care Grigore Baştan comanda unitatea de paraşutişti din Buzău, UM 01847. Îi avea în subordine pe cei mai experimentaţi luptători ai Armate.
În acea perioadă, exista un singur regiment de paraşutişti cu care ostaşii români efectuau aplicaţii. Trupele de desant asigurau misiunile cele mai dificile ale exerciţiilor: aveau sarcina să creeze diversiune, să execute acţiuni subversive, pentru a testa starea de vigilenţă şi reacţia celorlalte categorii de arme. Cu fiecare intervenţie pe care o realizau în poligoane, devenea din ce în ce mai clar că paraşutiştii au nevoie de echipamente mult mai performante. „Vestea că vin paraşutiştii, vin baştanii cum erau supranumiţi, speria pe orice comandant, pentru că ajunseseră un etalon al armatei. La un moment dat, tata şi-a dat seama că dezvoltarea paraşutiştilor militari trebuie să se ridice la alt nivel calitativ. De exemplu, săreau cu aruncătorul de 80 de milimetri, deci trebuiau nişte paraşute care să realizeze gruparea atât în aer, cât şi la sol, pentru că nu putea să aterizeze placa unui aruncător la trei kilometri de ţeavă. Totul trebuia adus pe o suprafaţă în care aceste piese să fie asamblate în 30 de minute şi să execute foc. Toată problematica asta nu se putea face decât cu un nou tip de paraşută“, spune Marius Baştan, fiul generalului Grigore Baştan.
Cum se naşte o paraşută
Paraşutiştii aveau în dotare din 1951 paraşute tip „Aurel Vlaicu“, cu care se efectuau lansări de la altitudinea de 1.000 de metri din avioane Junkers Ju-52, ce nu depăşeau viteza de 260 de km/h. Fuseseră înzestraţi apoi, în 1952, cu paraşute de personal TP5, superioare primelor, deoarece aveau stabilitate mai mare la coborâre, şoc dinamic la deschidere diminuat, pentru că deschiderea era progresivă, şi viteză la aterizare acceptabilă, atât timp cât militarul nu avea mult armament asupra sa.
